duminică, 3 martie 2013

Lista institutiilor militare de invatamant (in ordine alfabetica):

la 9 comentarii:

sâmbătă, 2 martie 2013

Dl. Cioroianu Marian este cautat de catre colegii sai de la Liceul nr. 2 Caracal (promotia 1973)

Buna ZIUA,
Va rog sa ma ajutati sa regasesc un fost coleg de liceu pt .ca anul acesta organizam prima noastra reintilnire dupa 40 ani.
Noi am terminat la LICEUL NR.2 CARACAL (1973) iar colegul nostru se numeste CIOROIANU MARIAN.
Eu stiu ca el a plecat la MARINA MILITARA,atit.
VA MULTUMESC F . MULT, anticipat.

Description: logo-adrem-20ani (5) 

Cu stima.
Mihail Antonie
Manager Departament Citiri Contoare Gaz
T: +40735806797
Mihail.antonie@adrem.ro

la Niciun comentariu:

joi, 12 iulie 2012

BAC 2012 – promovabilitate de peste 98% la liceele militare

Absolvenţii colegiilor militare liceale au obţinut, la examenul de bacalaureat din acest an, rezultate foarte bune, promovabilitatea generală fiind de 98,5 la sută.
BAC 2012 promovabilitate de peste 98% la liceele militare armata 2
Absolvenţii colegiilor militare liceale
Astfel, din totalul de 272 de elevi de clasa a 12-a de la Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare” Câmpulung Moldovenesc, Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul” din Alba Iulia şi Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza, doar patru au fost respinşi.
Promovabilitatea la liceul din Câmpulung Moldovenesc a fost de 100 la sută, la Alba Iulia de 98,88 la sută, iar la Breaza de 96,74 la sută.
Elevii au susţinut examenele la Centre de examinare din localităţile Câmpulung Moldovenesc (Colegiul Silvic „Bucovina”), Alba Iulia (Colegiul „Horia Cloşca şi Crişan”) şi Breaza (Liceul teoretic „Aurel Vlaicu”), în aceleaşi condiţii ca şi colegii lor din mediul civil.
Ministrul Apărării Naţionale, Corneliu Dobriţoiu, adresează în mod public felicitări, atât absolvenţilor colegiilor militare, cât şi corpului profesoral, apreciind faptul că învăţământul militar a menţinut la un nivel de excelenţă calitatea actului educaţional.
 
la Niciun comentariu:

miercuri, 22 iunie 2011

Colegii din promoţie – “Locotenenţii speranţelor”

Probabil unii vor spune: Ce rost au aceste amintiri în aceste vremuri tulburi, zbuciumate, ostile şi nefireşti prin care trecem?!
M-am gândit că poate aducerile aminte ne fac bine, ne ajută să trecem mai uşor peste aceste momente şi sper că ne îndeamnă să ne căutăm colegii, prietenii şi chiar pe noi înşine, pentru a fi mai buni, mai uniţi.
Toate urarile de bine, Dorel Pietrăreanu



Colegii din promoţie – “Locotenenţii speranţelor”    
(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

În prezent, nici nu prea mai poţi să spui "coleg de promoţie", că lumea crede imediat că e vorba de cineva, alături de care faci o promoţie. "Şi la ce e promoţia, maică?" Revenim.
Şi noi, “locotenenţii speranţelor” (promoţia 1979!), am fost tineri. Ceea ce, în opinia mea, a caracterizat generaţia noastră, cu plusurile şi minusurile fireşti, a pătruns dincolo de gardul unităţii şi nu ne-a ocolit nici pe noi.
Uşor-uşor, noi - “locotenenţii speranţelor” - am intrat în atmosfera Regimentului 48 Transmisiuni de la Bucureşti-Otopeni şi am început să lucrăm pe funcţiile pe care fuseserăm repartizaţi: Gică Oţet, Nelu şi Mitică, la telefonie-telegrafie; eu, Bogdan, Sică şi Valentin (“Pirică”) la staţii radio; Niki  şi Octavian la staţii radioreleu, iar Virgil la construcţii linii cablu. Costel, ofiţerul de intendenţă, a fost repartizat la alimente, fireşte! Cu Gică, Niki, Bogdan şi Octavian am fost coleg de clasă în şcoala militară.
În uniformele noastre noi, care uneori ne mai şi incomodau de-atâta “umflat în pene”, pendulam între speranţă şi îndoială. Era ceva normal: jocul dublu era greu de dus (dimineaţa îmbrăcat în uniformă, iar seara, acelaşi tânăr devenind unul dintre primii membri ai “generaţiei în blugi”).
Eram, cumva, şi debusolaţi: una citisem şi citeam în cărţile de istorie, altceva auzeam de la unii sau alţii, sau de la “Europa Liberă”. Una ni se preda la învăţământ politic şi altceva era pe stradă, deşi la începutul anilor ’80 încă era binişor. Ne dădeam zglobii “ce buni suntem” la istorie, la politică, nebănuind că doar peste câţiva ani se va alege praful şi pulberea de tot ceea ce învăţasem noi.
          În pantalonii noştri evazaţi şi în geaca de blugi, făcută rost pe sub mână de la studenţii străini, din Grozăveşti, ne reîntâlneam, locotenenţii speranţelor plus noii prieteni, seara la restaurantul militar de la Casa Centrală a Armatei şi (cu 100 de lei de căciulă, fără să ne fie teamă că “fripturile" au prea multe E-uri!) făceam câte un chef, de speriam babele din cartier. Cântam cântece de petrecere, în limba foarte română, nu în engleză luându-ne la întrecere cu lăutarii. Singurele melodii de joc la chefuri erau tangoul, horele, sârbele la care puţini dintre noi ştiau paşii, dar toţi dansam! Gică Oţet (devenit între timp Gică MVT, după numele unui echipament de transmisiuni în care era “as”) a fost şi a rămas un foarte bun dansator. Noi, ceilalţi, eram prin judeţ, dar era bine şi frumos şi ne simţeam bine!
Am avut mare noroc, pentru că atunci nu apăruseră manelele, “cancerul folclorului românesc”, care ar fi pătat tinereţea şi speranţele locotenenţilor. A doua zi nu aveam nimic şi mergeam fain la serviciul nostru kaki, râzând unul de altul când ne întâlneam pe la sălile de specialitate şi încercam să ţinem ochii deschişi “regulamentar”.
          Îi învăţam pe soldaţii noştri istorie, aşa cum o ştiam şi noi din cărţile de atunci, cu nuanţele patetice, specifice acelei perioade, de parcă în ţara asta eram cu toţii doar ardeleni pur sânge!
          Îi învăţam cu bucurie, răbdare şi înţelegere pe soldaţii noştri codul Morse, sau să lucreze la telegraf ori la staţiile radio sau radioreleu, convinşi fiind de importanţa a ceea ce facem noi. Pentru că noi chiar credeam în teoria referitoare la “importanţa lucrului bine făcut, la timpul lui”. În naivitatea mea de vărsător, încă mai cred în aşa ceva. Uneori, nevastă-mea mai râde de mine, îndeosebi în apropierea Crăciunului, că eu încă mai cred în spiritul sărbătorilor de iarnă, iar oamenii încă îmi par frumoşi şi sinceri…
Nu ştiu dacă noi, locotenenţii speranţelor, am făcut parte dintr-o generaţie de “învingători” dar, mai mult ca sigur, am fost o generaţie de “visători” care a cam avut de toate. Plus o “Revoluţie în direct”, din care fiecare a înţeles ce a vrut şi a scăpat cum a putut. 
Fiecare dintre colegii de promoţie, prezentaţi mai sus, va avea o evoluţie foarte interesantă în carieră. Gică Munteanu (Oţet) a devenit şeful peste frecvenţele militare (acum este în rezervă). Nelu Stoica, după Revoluţie, a plecat la colegii de la Interne şi, acum vreo cinci ani, a obţinut gradul de chestor (general de brigadă; acum este şi el în rezervă). Mitică Lungu (singurul dintre noi, rămas încă în activitate!!!) este, de câţiva ani, comandantul unei unităţi de transmisiuni. Bogdan Zotter a trecut în rezervă acum vreo şapte ani şi, în prezent, este directorul general al unei companii private de comunicaţii. Sică Merişanu a trecut în rezervă acum vreo trei ani. Dumitru Valentin (“Pirică”) a trecut în rezervă prin ’98 sau ’99, a lucrat câţiva ani în străinătate (sigur, nu la căpşuni!), iar acum este undeva în diplomaţie. Niki Constantin a fost şef peste siguranţa mijloacelor de comunicaţii la un mare comandament de profil (acum este în rezervă). Octavian Marinescu a trecut în rezervă mai demult. Ilie Virgil a fost trecut în rezervă, iar după Revoluţie a intrat în politică, în perioada ’96-’99, fiind numit prefect al unui judeţ din sudul ţării. De Costel Baicu nu am mai ştiut nimic câţiva ani. M-a anunţat un amic anul trecut că prietenul nostru Costel ne-a parasit pentru totdeauna, trecând în lumea celor drepţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Iar eu, Dorel, scriu aceste rânduri.
          În cartea mea, nu doresc să fiu lupul moralist, în privinţa vieţii cazone. Am dorit însă, să creionez cumva, cadrul în care ne-am format şi am acţionat ca militari. Fireşte, unii mai bine, alţii cu mai puţine realizări. Pentru că aşa este şi viaţa, nicăieri nu vei afla totul în roz. Ar fi şi plictisitor, nu-i aşa!? Iată de ce, în continuare, mă voi referi, cu predilecţie, la întâmplări mai hazlii din lumea kaki pe care am cunoscut-o şi din care am făcut şi... fac parte.

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)


la Un comentariu:

joi, 5 mai 2011

Amintiri cu lampas rosu

AMINTIRI CU LAMPAS ROŞU
(Povestire de Dorel Pietrăreanu)

Prima reîntâlnire a colegilor din clasa noastră, de la Liceul Militar “Dimitrie Cantemir”, de la Breaza, a avut loc în septembrie 1996, când am aniversat 20 de ani de la absolvire. La întâlnirea din 2001 nu am putut participa, fiind la post la Bruxelles. Ne-am revăzut cu mare bucurie, în septembrie 2006, într-o zonă montană, la o cabană din Rîul Sadului, din judeţul Sibiu, la aniversarea a 30 de ani de la absolvire. Am început, gospodăreşte, petrecerea joi şi am terminat-o duminică după-amiază, când am plecat pe la casele noastre, din diferitele garnizoane ale ţării, aşa cum ne împrăştiase soarta noastră kaki.
În ultimii ani, cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă, “cantemirişti”, au trecut în rezervă, pe măsură ce procesul de reformă în domeniul militar ajungea pe la porţile cazărmilor, unde ei îşi desfăşurau activitatea.
În ultimul timp, cei care locuim în Bucureşti, am început să ne întâlnim mai des, la un pahar de vorbă. Uneori vin şi soţiile. Alteori, doar noi, băieţii, şi nu este o chestie de misoginism. Inevitabil, ne aducem aminte de fel şi fel de întâmplări din anii liceului, care-de-care mai hazlii, iar dacă faptele nu au fost la vremea lor chiar comice, modul în care sunt povestite şi, poate şi trecerea anilor, aruncă asupra lor o substanţială nuanţă comică.
În luna mai 2007, când s-a organizat pentru prima dată marea sărbătoare “Ziua bărbatului”, Ionel “Olteanu’ ”, fostul nostru şef de clasă, ne-a sunat şi “ne-a dat adunarea” în Parcul Tineretului, să sărbătorim cum se cuvine acel eveniment inedit. Fireşte că ne-am prezentat “la ordin”, cu atât mai mult cu cât omu’ nu ne chemase la... muncă! Au răspuns “prezent” : Dan, Costică, Tibi şi eu.
Olteanu’ a rămas în cuget şi-n simţiri un copil cu sufletul mare cât Băileştiul. A părăsit forţele aeriene acum câţiva ani şi s-a dus cu raniţa sa albastră, plină de amintiri cantemiriste, şi cu tot elanul patriotic, să lucreze într-unul din “milioanele” de birouri de la Palatul Parlamentului, printre demnitarii aleşi de naţiune.
După ce, cu chiu cu vai ne-am regăsit printre miile de participanţi la sărbătoare, cum stam şi ne trăgeam sufletul cu o bere, Geta, soţia lui Dan, aruncă mănuşa :
-Despre liceele militare s-a scris destul de puţin şi se ştiu prea puţine lucruri, cu toate că multă lume a auzit de existenţa lor. De ce nu scrieţi o carte despre voi, colegii din clasa “F”? Să lăsaţi în urmă o carte a voastră: voi despre voi! Cu bune şi cu rele, aşa cum a fost.
Mariana, soţia Olteanului, zâmbind aşa în colţul gurii, ca la Feldioara natală, răsuci şi mai mult cuţitul în rană:
-Vorbiţi mereu cu bucurie şi nostalgie despre întâmplările de atunci, dar le ştiţi doar voi şi noi, soţiile şi copiii voştri. Cu timpul, veţi începe să le uitaţi şi voi, şi ar fi păcat! Aveţi deja sloganul Clasei voastre: „Frumuseţea sufletului ne-a unit pentru totdeauna!”
Ne-am uitat lung, puţin stânjeniţi, dar şi răniţi, cumva, în orgoliul nostru masculin că, vezi Doamne, nouă nu ne venise această idee. Ne era greu să recunoaştem că ne-au mai rămas doar melancolia şi aducerile aminte.
-Probabil, vom reuşi să scriem o carte despre nemaipomenitele întâmplări ale cantemiriştilor Clasei “F”, din anii 1972-1976, zise Dan. Avem ce scrie! (Dan a publicat o superbă carte de poezii, intitulată “Fire de funigei”. Ştia Geta, ce ştia: că nu aruncă mănuşa în deşert! Pe la începutul mileniului III, Dan a plecat din armată şi, de atunci, şi-a plimbat expertiza pe la unii colegi mai secretoşi din fire... În timpul liber, predă un curs de drept, nu de “drepţi”!, la o universitate de prestigiu din Bucureşti. Acum două luni a treut şi el în rezervă. Era “ultimul mohican kaki” al clasei noastre!). Distanţa în timp, în inimi, priviri de oţel, uitarea se plimbă pe străzi şi prin văi, continuă Dan, dar mîine ca şi azi, ne vom gândi la ieri, la prietenii noştri cantemirişti. Colegi simpatici sau antipatici, cum mi-a fost într-un timp Dorel, spre exemplu, iubiri fără perspectivă sau furate de prieteni, tineri plini de vise şi iluzii! Cine le-ar putea uita?! Anii de liceu, cu toate aventurile petrecute, au fost pentru mine, minunaţi!
-În vremurile cantemiriste, spuse Tibi, nu ştiam dacă peste ani îmi voi aminti exact cum arăta liceul: intrarea şi aleea fără sfârşit, scările, clasele, sălile de mese... sau dacă profesorii îmi vor rămâne în minte, aşa de buni sau de răi cum îi vedeam şi îi aveam atunci în suflet. Mă gândeam: oare îmi voi păstra prietenii de acum şi voi aprecia la fel de mult prietenia lor? Sau, anii de liceu se vor contura în jurul lor şi a amintirilor comune, bune şi rele?!... Oare ei vor reprezenta mitul anilor de acum? Nu cumva, distanţa mă va despărţi de ei, colegii mei, alături de care treceam prin aventuri nebune? Peste ani, va mai rămâne ceva din ceea ce sunt astăzi? Este liceul militar locul cel mai potrivit în care să aştept viaţa? Eram bântuit de gânduri şi întrebări. Probabil toţi eram la fel, însă puţini o recunoşteau.
Tibi, acest D´Artagnan de Curcani, a plecat la pensie în pas de manevră, închizând, ca de obicei, cu delicateţe, uşile masive de la conducerea armatei şi intrând în domeniul instructajului auto, cu pedala de acceleraţie apăsată voiniceşte. Frâna de mână i-a fost însă trasă încet, dar ferm, de către Adina, care, apreciindu-i calităţile de muşchetar valah, a oprit maşina direct în faţa ofiţerului stării civile de la primărie, şi i-a făcut rost de pirostrii noi. Plus un copil – o fetiţă, Sofia.
-Oftam, zise Costică, mai ales în anul întâi, când mă trezeam dimineaţa, când nici măcar găinile lu’ mamaie nu se treziseră şi ne scoteau la înviorare pe o vreme pe care nici câinii nu i-ai fi lăsat afară... Şi, apoi, oftam pentru că la şapte dimineaţa eram obligat să mănânc, cu toate că eu nu eram dezmeticit încă. Oftam pentru că aveam pe cap tot felul de oameni maturi, sau cel puţin aşa îi vedeam eu, deşi erau doar cu trei ani mai mari ca noi, elevii gradaţi, care încercau să-mi arate ce să fac, chiar dacă eu nu vroiam şi nici nu le-o cerusem.
Costică, un muntean pur sânge din Muntenii Buzău, venit din câmpiile ialomiţene să jure cu mâna pe cartea de matematică precum ai jura pe “Biblie”, a plecat din armată din zona sectorului “suflete zbuciumate” şi s-a dus “in travesti” să arhiveze şi “să protejeze” prijituri electronice cu nuanţe alb-vişinii.
Ionel, fâţâindu-se, ca de obicei, neliniştit pe scaun, continuă ideea:
-Deşi aveam în familie un model de ambiţie, pe tata care pe atunci era student la facultate, eu oftam pentru orele alea tâmpite de studiu, în care eram obligat să învăţ, chiar dacă eu, atunci, aş fi vrut să joc fotbal şi să învăţ mai târziu.
-Ce vremuri! zise Dan. Atunci am început să scriu poezii pe câte o hârtie răzleaţă, uitată nu-ştiu-cum în sertarul băncii. Eu “oftam”, am văzut că toţi aţi folosit acest termen şi vreau să-l folosesc şi eu din spirit de solidaritate, oftam deci, pentru că la ora zece seara când era “stingerea”, trebuia să stau în pat, chiar dacă eu vroiam să stau afară cu prietenii, să mă uit la cer, să număr stelele din depărtare, undeva către Bucureşti, pe deasupra cartierului “Izvor”... Iubirea de atunci... nu ştiu dacă aş chema-o chiar iubire, era frumoasă, inocentă, simplă. O trăiai, chiar şi platonic, iar uneori te împotmoleai în ea.
-Mai terminaţi cu “oftatul”, zise Tibi. În anul întâi, pe mine mă cam enerva faptul că unii colegi râdeau şi spuneau că sunt un muşchetar mucos şi că trebuie să îndur sau să suport cu tărie privaţiunile serviciului militar.
-Şi eu suportam cu tărie aceste privaţiuni, la juma’ de kil sau la trei sferturi, zise Costică şi uneori le asezonam cu câte un borcan de murături, până am ajuns să ud covoraşul “oficial” din faţa biroului comandantului.
Acum şi aici, nu voi insista asupra întâmplării cu “borcanul de murături”. Probabil, subiectul va fi relatat pe larg de către colegi în cartea “noi despre noi”. La revederea de la Rîul Sadului, târziu, în noaptea de vineri spre sâmbătă, domnul profesor Giurgincă ne-a întrebat: “Vă mai amintiţi prima zi din anul I, de liceu militar?”Doamne, ce discuţii au fost... Pe la patru dimineaţa ne-am dus la culcare, fără a epuiza subiectul.
-La liceul militar, reluă Olteanu’, era, fără exagerare, ca o a doua casă, unde ne întâlneam cu toţii! Când mai mergem la liceu?
-Eu, zise Costică, vin în liceu numai dacă îmi garantaţi că mai fac patru ani în aceleaşi condiţii pe care le-am avut, şi cu aceiaşi colegi. Altfel, nu!
-Imposibil, spuse Tibi. Acei patru ani sunt şi vor fi numai ai Clasei “F”. Dar atât! Au trecut şi au rămas amintiri intitulate "cei patru ani în LM"...
-Eu zic, adăugă Dan, că trebuie să fim mereu mândri că, la un moment dat în viaţă, am fost lemişti cantemirişti şi că asta nu o să poată nimeni să ne-o ia.
-Dirigul, Dumnezeu să-l odihnească, zise Olteanu’, ne spunea că peste ani sufletele noastre vor fi mereu pe coridoarele liceului miliar, retrăind amintirile pentru totdeauna. Nu ştiam atunci dacă va fi aşa... Ceea ce ştiu sigur, este că nu voi regreta acei ani.
-A fost singura perioadă în care nu am avut nici o grijă, adăugă Costică. Totuşi, în ciuda uniformelor, pe care le purtam, făceam şi năzbâtii cu duiumul. Nu aveam libertatea de azi, dar ce conta!? E o chestie pe care nu prea putem să ne-o explicăm. Aşezarea arbitrară de la începutul anului întâi a produs multe prietenii. Aşa s-a nimerit. Acum toţi suntem foarte buni prieteni. Prieteniile legate atunci rezistă peste timp şi distanţă. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat.
-În opinia mea, am continuat eu, liceul, fie el şi militar, nu este locul potrivit pentru a întâmpina viaţa cu greutăţile ei... Doar să iei lucrurile frumoase... În rest, trăieşte-ţi viaţa din plin, cu folos, pentru că zilele pentru tine... atât albe cât şi negre urmează să vină... În ultimul timp simţim acut nevoia colegilor, sau a unui coleg. Nu ne plăcea să fim singuri. Băncile însemnau prietenii.
-Viaţa de licean militar e doar o etapă, spuse Dan, frumoasă, de altfel, dar tot etapă rămâne. Cum o să o trăieşti, din plin sau nu, e alegerea ta. Prieteniile legate în acel timp, unele au ţinut, unele s-au dezvoltat pe parcurs, altele s-au cam pierdut în direcţiile diferite pe care paşii fiecăruia dintre noi au apucat.
-Nici distanţele mari nu pot stinge o prietenie, spuse Olteanu’, sentenţios. Îmi este dor de vremea liceului militar, dar timpul curge doar într-un sens. Este timpul să începem pregătirile pentru o nouă revedere. Haideţi să le organizăm mai des, nu doar din cinci în cinci ani, mai ales că şi soţiile noastre vor!
Între timp, la masa noastră, a sosit iniţiatorul şi organizatorul sărbătorii “Ziua bărbatului”, un bun prieten şi fost coleg de serviciu cu Olteanu’. Berea a curs în valuri, iar subiectele de discuţie au plecat de la Breaza ajungând în vremurile prezente. La fel de interesante.

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)



la 3 comentarii:
Abonați-vă la: Postări (Atom)